20 Februarie – Ziua dezrobirii romilor din România

La 20 februarie 1856 a fost adoptată Legiuirea pentru emanciparea romilor din Principatul Ţării Româneşti, prin care era desfiinţată robia. O populaţie de 250.000 de romi şi-a câştigat statutul de oameni liberi. Cu doar câteva luni înainte de această dată o lege similară a fost dată şi în Moldova.

Data de 20 februarie a fost declarată oficial „Ziua dezrobirii romilor din România” prin legea nr. 28 din 11 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial din 15 martie 2011.

Dezrobirea romilor a fost o componentă importantă a modernizării sociale a principatelor române, fiind practic prima mare reformă socială a acestora.

Primele documente care  atestă existența certă a romilor şi îi prezintă deja înrobiți:

• în anul 1385, Dan I, domnitorul Țării Românești, emite un hrisov prin care dăruiește Mănăstirii Tismana anumite pământuri. Se adaugă și 40 de sălașe țigănești.
• În „Bogdania” Moldo-Vlahia sau Moldova, în anul 1428 sunt amintiți pentru prima oară țiganii. Alexandru cel Bun, printr-un hrisov, dăruiește Mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari.
• Se amintește despre țigani și în alte mănăstiri, cum ar fi Moldovița, prin anul 1434.

Robia este așadar atestată în secolul al XIV-lea, legată fiind deja de romi, de Domnie și de mănăstiri, ca în alte părți în Europa, unde cu secole mai înaite, slavii încă ne-creștinați erau luați ca sclavi în regatele creștine din occident (Franța, Imperiul Germanic, Regatul Ungariei), etimologia cuvântului sclav provenind de la slavi (nu de la servus din latină), alt exemplu fiind sclavia reciprocă practicată între sarazinii musulmani sau evreii hazari pe de-o parte, și creștinii din regatele occidentale sau din Rusia Kieveană pe de alta.

Deși Codul penal din Muntenia al anului 1818 preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”, exista un număr mic de robi care nu erau romi, îndeosebi printre „tâmpiți” (handicapații mintali) și tătari capturați în bătălii, și de romi care nu erau robi (printre familiile înstărite, care-și răscumpăraseră robia sau printre romii „sloboziți”, adică eliberați, care se regrupau în „Slobozii”), dar aceștia nu mai erau denumiți țigani, cuvânt care devenise sinonim cu rob.

Legile referitoare la țigani erau cam aceleași peste tot. Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire. Îndeobște, nu se separau familiile prin vânzare la stăpâni diferiți. Condițiile în care erau ținuți țiganii puteau fi mizerabile, totul depinzând de firea stăpânului. La stăpânii cruzi, pedepsele severe și bătaia erau frecvente, o zicală veche afirmând „nu prânzi și nu cina la stăpânul rău, dacă nu vrei să mănânci ciorbă de muci și scuipați”.

S-au păstrat numeroase documentele interne care relatează schimburi de proprietăți contra vite sau robi țigani ori produse de ale solului. Astfel, de exemplu, în 1612 se dă un cal pe un țigan cu femeia și copii săi; În 1619 o țigancă este plătită cu 40 lei și 2 boi iar în 1710 cu 30 vedre de miere se cumpără o țigancă.

La 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești“. Va fi desființată robia țiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare țigan, din Casa fondului de despăgubire. Erau obligați să se statornicească, iar nomazii să se așeze în satele unde doresc, cu obligația de a avea locuințe și gospodării proprii.

Votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească, va constitui practic cea din urmă etapă a dezrobirii țiganilor, fiind prima mare reformă socială, când cetățenii aceleași țări aveau aceleași drepturi, fără nici o discriminare.

În Transilvania, prima informaţie despre prezenţa romilor se referă la Ţara Făgăraşului. În timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, precum şi 17 ţigani de cort.

 FOTO:  basilica.ro